Dependenta de zambetul celor din jur...

Adeseori am fost intrebata care e genul meu de baiat, cum ar trebui sa arate, cum ar trebui sa fie, ce ar trebui sa aibe. Si de fiecare data am ridicat din umeri. N-am stiut raspunsul pana in clipa in care ai aparut tu si te-am cunoscut si te-am gasit perfect ... perfect pentru mine.          Esti baiatul ale carui degete vreau sa le simt prin aerul dintre degetele mele. Esti cel in ochii caruia vreau sa ma ratacesc si in bratele caruia vreau sa ma regasesc.Cu tine vreau sa rad pana la lacrimi. Vreau sa fii baiatul caruia sa-i rasfat fiecare linie a palmei, fiecare trasatura a fetei, fiecare contur al corpului. Cu tine vreau sa iubesc pana la epuizare...Vreau sa fii baiatul langa care ma trezesc dimineata, iar eu sa fiu femeie pe care ti-o doresti zi de zi si copilul pe care vrei sa-l protejezi si persoana care te face sa zambesti orice ar fi.  Vreau sa fii cel care imi sterge lacrimile atunci cand plang si care imi saruta zambetul. Baiatul care nu ma fa...

Si au trecut mai bine de 2 ani... Si inca nu imi vine sa cred ca nu mai e... Un final tragic... pentru un om "maret", pentru un unchi minunat, un frate de nadejde, un fiu bun, un tata nemaipomenit... ... si am ramas doar cu poze si amintiri... si lacrimi in loc de zambete... Si sunt zile ca asta in care imi aduc aminte de el, de unchiul meu, singurul care imi spunea "nepoata" si care atunci cand ma strangea in bratele lui imense imi umplea sufletul de bucurie, si care atunci cand zambea, facea ca intreaga zi sa para minunata, la fel ca el. Si odata cu el s-a rupt si o parte din sufletul meu...am ramas mai goala, mai saraca, mai trista, mai emotiva, mai sensibila...de fapt, foarte sensibila... Si nu ma mai recunosc uneori...si lacrimile-mi siroiesc pe obraz, de multe ori, fara motiv...si orice lucru care ma deranjeaza sau ma enerveaza ma face sa ma intristez si, inevitabil, sa plang... E o tristete inexplicabila cea pe care inca o simt dupa mai bine de 2 ani.....