Si au trecut mai bine de 2 ani...
Si inca nu imi vine sa cred ca nu mai e...
Un final tragic... pentru un om "maret", pentru un unchi minunat, un frate de nadejde, un fiu bun, un tata nemaipomenit...
... si am ramas doar cu poze si amintiri... si lacrimi in loc de zambete...
Si sunt zile ca asta in care imi aduc aminte de el, de unchiul meu, singurul care imi spunea "nepoata" si care atunci cand ma strangea in bratele lui imense imi umplea sufletul de bucurie, si care atunci cand zambea, facea ca intreaga zi sa para minunata, la fel ca el.
Si odata cu el s-a rupt si o parte din sufletul meu...am ramas mai goala, mai saraca, mai trista, mai emotiva, mai sensibila...de fapt, foarte sensibila...
Si nu ma mai recunosc uneori...si lacrimile-mi siroiesc pe obraz, de multe ori, fara motiv...si orice lucru care ma deranjeaza sau ma enerveaza ma face sa ma intristez si, inevitabil, sa plang...
E o tristete inexplicabila cea pe care inca o simt dupa mai bine de 2 ani... 2 ani... cand au trecut?
Parca mai ieri imi celebram ziua de nastere, la el in curte si faceam poze si radeam si glumeam si...cu atat am ramas...cu amintiri... si un gol imens in suflet.
Si nu am fost foarte apropiati, nu ne vizitam in fiecare zi, nici macar in fiecare saptamana si nici macar in fiecare luna, dar aveam ceva aparte pentru el...ca atunci cand esti mic si ai o jucarie preferata cu care te joci necontenit, la inceput, si ulterior, uiti de ea pentru ca primesti altele noi...dar cand o regasesti dupa ceva timp, realizezi ca tot jucaria ta preferata a ramas si tot cu ea iti place sa te joci cel mai mult...el era unchiul meu preferat...singurul.
Si cum as mai putea sa ma bucur de ziua mea, cand de fiecare data cand ma gandesc la ea, imi amintesc de el?! Si-mi amintesc cu bucurie de omul acela "mare" si la propriu si la figurat, si inteligent peste masura si bun si glumet si haios si cu ochi caprui, ca si mine, si de povestioara amuzanta spusa de mama despre el, cum ca atunci cand m-am nascut, l-a trimis sa cumpere cartofi si el s-a intors a 2-a zi si fara cartofi...
Pana si fluturasul din baie imi aduce aminte de el...
Si-apoi...ma intristez. Si lacrimi imi bradeaza obrajii...Si mi-e dor de el, de zambete, de glume...si de discursul ala de la majoratul meu...a fost cel mai emotionant moment si cele mai dragute cuvinte si cel mai frumos cadou pe care mi l-ar fi putut face cineva...sa stiu ca sunt iubita...si uite-asa de cele mai multe ori, cuvintele valoreaza mult mai mult decat orice alt lucru material.
... si ma repet...dar... am ramas doar cu poze si amintiri... si lacrimi in loc de zambete...
Si inca nu imi vine sa cred ca nu mai e...
Un final tragic... pentru un om "maret", pentru un unchi minunat, un frate de nadejde, un fiu bun, un tata nemaipomenit...
... si am ramas doar cu poze si amintiri... si lacrimi in loc de zambete...
Si sunt zile ca asta in care imi aduc aminte de el, de unchiul meu, singurul care imi spunea "nepoata" si care atunci cand ma strangea in bratele lui imense imi umplea sufletul de bucurie, si care atunci cand zambea, facea ca intreaga zi sa para minunata, la fel ca el.
Si odata cu el s-a rupt si o parte din sufletul meu...am ramas mai goala, mai saraca, mai trista, mai emotiva, mai sensibila...de fapt, foarte sensibila...
Si nu ma mai recunosc uneori...si lacrimile-mi siroiesc pe obraz, de multe ori, fara motiv...si orice lucru care ma deranjeaza sau ma enerveaza ma face sa ma intristez si, inevitabil, sa plang...
E o tristete inexplicabila cea pe care inca o simt dupa mai bine de 2 ani... 2 ani... cand au trecut?
Parca mai ieri imi celebram ziua de nastere, la el in curte si faceam poze si radeam si glumeam si...cu atat am ramas...cu amintiri... si un gol imens in suflet.
Si nu am fost foarte apropiati, nu ne vizitam in fiecare zi, nici macar in fiecare saptamana si nici macar in fiecare luna, dar aveam ceva aparte pentru el...ca atunci cand esti mic si ai o jucarie preferata cu care te joci necontenit, la inceput, si ulterior, uiti de ea pentru ca primesti altele noi...dar cand o regasesti dupa ceva timp, realizezi ca tot jucaria ta preferata a ramas si tot cu ea iti place sa te joci cel mai mult...el era unchiul meu preferat...singurul.
Si cum as mai putea sa ma bucur de ziua mea, cand de fiecare data cand ma gandesc la ea, imi amintesc de el?! Si-mi amintesc cu bucurie de omul acela "mare" si la propriu si la figurat, si inteligent peste masura si bun si glumet si haios si cu ochi caprui, ca si mine, si de povestioara amuzanta spusa de mama despre el, cum ca atunci cand m-am nascut, l-a trimis sa cumpere cartofi si el s-a intors a 2-a zi si fara cartofi...
Pana si fluturasul din baie imi aduce aminte de el...
Si-apoi...ma intristez. Si lacrimi imi bradeaza obrajii...Si mi-e dor de el, de zambete, de glume...si de discursul ala de la majoratul meu...a fost cel mai emotionant moment si cele mai dragute cuvinte si cel mai frumos cadou pe care mi l-ar fi putut face cineva...sa stiu ca sunt iubita...si uite-asa de cele mai multe ori, cuvintele valoreaza mult mai mult decat orice alt lucru material.
... si ma repet...dar... am ramas doar cu poze si amintiri... si lacrimi in loc de zambete...
Comentarii
Trimiteți un comentariu